Bei mir bist du schon

Fara nicio legatura cu celebra melodie, acesta se vrea a fi un jurnal.
Pt ca sunt un copil contemporan, tastele imi sunt condeiul.
Scrisul ramane pentru mine o benefica terapie.
Aici este locul meu de defulare. (De aici si culorile care ingreuneaza cititul, spun unii)
De asta nici nu m-am obosit sa ma justific, mai ales sa raspund unor comentarii uneori naive, alteori prost scrise si intotdeauna anonime.
La concluzia ca viata e frumoasa pot sa ajung si eu cand sunt in stare de ebrietate. Nu detin deocamdata astfel de certitudini!
Asa ca dragi cititori, aici e lumea mea lugubra, plina uneori de accente acide si adeseori ironice. Aici imi sunt nervii, dezamagirile, neimplinirile, arareori dorintele bine camuflate si sperantele ambalate frumos in fraze colorate.
Pt doze mari de optimism, amuzament copios, diplomatie si alte linguseli, incercati un search in marea blogosfera a lumii si nu mai zaboviti pe aceasta pagina.
Daca totusi ati citit si nu ati inteles nimic nu trebuie sa va chinuiti. Nu e un must in viata sa-ti dai cu parerea.
Va multumesc.
Bisous!

Dor ! (de duca)

„Poate ca mi-e foarte greu sa traiesc. Nu material si cu atat mai putin spiritual. Mi-e foarte greu sa traiesc in timpul asta pe care NU EU l-am ales, cu oamenii astia pe care NU EU i-am ales, si in lumea asta pe care NU EU am ales-o. [...] Mi-e dor de oameni delicati si buni. De oameni destepti si generosi. De educatie si traditie. Mi-e dor de bun simt si bunavointa.” O. Pellea, Jurnal

Uneori mi-e greu sa ma intorc, fie si acasa. E mai greu atunci cand nu-mi gasesc locul nicaieri... Acum insa dorul de duca imi invaluie mintea ca o pinza tesuta cu precizia unui ceasornicar. Apetitul de a calatori vagabonteste mi s-a deschis brusc, iar din cercul meu „nemuritor si rece” am gasit mici sori cu sclipiri palide ce-i drept, insa indeajuns de ademenitoare cat sa scormonesc dupa mai mult.
As pleca acum acolo unde exista oameni „de-ai mei”, unde e senin si durere in fund pentru grijile de maine. Mi-as dori sa plec si sa ma pierd in chipurile strainilor. Diferentele, fie ele si de limba sau doar de accent, sa fie hazoase. Fara bai luxoase, fara delicatese, mofturi, ci doar crize de moment dupa care suferi cand te reintorci.
Mi-e dor si mie de oameni senini, care te umplu, care sunt capabili sa transforme orice esec intr-o invatatura care ii lumineaza si mai mult. Sunt inconjurata de o lume care si-a pierdut valorile si le inlocuieste cu ramasitele dintr-un abis, propriul abis, uneori doar ca sa fie altfel.
Si cat de usor e sa fii rautacios, sa aprobi scrasnind din dinti cand nu crezi in ceva, decat sa te lupti pt ideile si credintele tale. Ce usor e sa treci peste, sa te educi sa nu-ti pese, sa gresesti si sa nu-ti dai seama ca trebuie sa-ti ceri iertare. De la atata rautate oamenii fac gingivita si le colcaie cuvintele spurcate in gura si ma intreb cata fiere incape intr-un om? Si cati rad si apoi le pare rau ca au facut misto de altii care au avut curajul sa fie ridicoli la un moment dat, doar pt ca au aratat ce simt?
Cat e de greu sa nu te lasi transformat de uratenia altora...si cred ca de fapt asta e partea cea mai grea.
Iar daca alegi sa lasi de la tine nu vei avea niciodata siguranta ca vei primi triplu decat daca stii sa te amagesti cum trebuie.
Satisfactia de a oferi in vremurile noastre e prea mica, nu ne indestuleaza incat sa ne multumim cu atat, privind spre cer si multumind pt ca existam si ca avem si atat de putin.
Bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care se multumeste cu cel mai putin spunea O. Paler. Valorile cica s-au schimbat, am ramas crestini dar habar nu avem ce presupune asta.
Mai mult, suntem oracole. Fie ca incepem din clasele primare, ne intereseaza ce cred altii despre noi. Vrem la randul nostru sa stim mai multe despre ceilalti. Oracolele s-au transformat in profiluri de hi5, faisbuc etc.. Punem intrebari si asteptam raspunsuri transante sau pline de tact. In functie de ce primim trasam linia tarcului unde ne tinem constiincios prietenii.
Asa ca m-am hotarat sa plec, sa umblu hai hui si sa ajung acolo unde pot fi eu, macar partial, unde gasesc tihna si bunatate.
Si cand revin sa fiu incununata de seninatate. Dar experienta e periculoasa, odata plecat nu-ti mai vine sa te intorci prea curand.
Si atunci ne anesteziem mereu cu mijloace la indemina. Slabiciunile sunt alimentate cu stoc dublu, iar in lumea asta haotica reperele nu mai exista. Creatia ar fi un mod de evadare, insa acoperita perfid de nevoia de materialitate.

Si pina la urma unde sa fug, cand toate drumurile sunt la fel?! Sus sau jos, fiecare-si are propria scara. O urcam deseori atunci cand ne-am plictisit sa fim carausi sau sa ne tinem intr-un deget de-o treapta subreda. Si atunci formam un lasou din ganduri mari si ambitioase, facem un nod mare de curaj si urcam. Centurile de siguranta nu exista, de aia caderea e deseori o trezire brusca in beciul mintii. De multe ori nici nu ne dam seama. De multe ori, haul de sub noi face ca disperarea sa ne dea bice, si de frica urcam pina ne amortesc gandurile. Iaca de aia nu simtim cand suntem in cadere libera! Si au! Ce doare!
Mici alpinisti, ne place sa ne intindem idealurile precum guma de mestecat pina sus la soare. Si apoi ne chinuim ca ostasii bravi sa ajungem acolo la propriu. De atata zbucium ne exploram colturile mintii dupa sfori mai rezistente, iar sufletul a ramas undeva agatat de-o roca, il bate vantul si plange. Ingeri cu aripi luminoase il iau pe targa. In locul cu pricina ramane o lumina, lumina reper pentru alti becisnici. Paradoxal, semnele sunt atat de aproape, doar ca trebui sa cascam ochii sufletului.

Mi-as dori sa am 18 ani si sa simt ca invart lumea pe degete. Sa simt ca pot sa fac ce vreau, sa am o gramada de dorinte, ambitie, entuziasm. Sa cred ca pot avea orice si sa lupt nestingherit pt obsesiile mele. Acum nu mai pot fi asa, nu mai am superficialitatea aia, cand ma bateam cu pumnul in piept pt orice. Acum nu pot decat sa lupt ghidata de un dor de bine.

And did you know...your stairway lies on the whispering wind.

No ordinary love

Imi place sa pictez in cuvinte, imi plac cele alese, iar opera mea la final trebuie sa fie una desavarsita, care sa creeze cu precizie lumea pe care o pastrez intacta in imaginatie. Linii fine, contururi, forme, culori, mii de nuante...ca-ntr-un caleidoscop multicolor...
Asa incepe totul...dar cateodata ma apuca un dor nestavilit, e ca o furtuna cu tunete, fulgere si grindina. Si doare asa de tare si e atotcuprinzatoare. Ca un val urias care intr-o secunda m-a trimis prea departe.
Am simtit ca atunci cand nu te poti adapta unei realitati, unei decizii impuse, repeti constant ca e hotararea ta, sperand ca asa ti-o poti asuma mai lejer. Un scut creat de imaginatie precum ceata din padurile dese.
Cand ceva se termina neclarificat din cele mai multe „puncte de simtire”, atunci vrei sa repeti ce e in viziunea ta de fata cu celalalt, sa te scoti nevinovat, sa zici ca nu te-ai putut alinia, desi celalalt a simtit asta mai acut decat tine si a avut curajul sa faca ceva in aceasta privinta, sa rupa o legatura sfasiata pe alocuri.
Faptul ca te consideri bun, plin de iubire, dar demonstrezi contrariul ma face sa ma intreb daca nu cumva am gresit cand am lasat deschisa portita tolerantei.
Cand sustii ca ai, dar de fapt nu ai, atunci ce-ti doresti vei cauta in celalalt.
Eu am o gramada de iubire, come and get it! Daca nu oferi si mai ales nu stii cum sa o faci, vei muri sufocat sau vei ajunge sa te iubesti prea mult pe tine!
E sfasietor sa-ti doresti sa oferi tot ce ai, sa fii dispus sa faci sacrificii fara sa le percepi ca atare, sa te incredintezi pur si simplu, si pt celalalt sa fie coplesitor, sa nu poata primi atat, sa fie depasit, si mai mult decat atat sa ai curajul de a lua asupra ta esecul pe care ti-l lasa in brate.
Si iata ca am navigat. Mi-am parasit portul si am plecat in larg avand in bagaj doar sperante, vointa, blandete. Din unele mai mult, din altele mai putin. Recunosc, am lasat mai multa toleranta pe mal si am luat mai mult orgoliu la bord. Dar in calatoria mea am pierdut din el. S-a dus precum praful. Vantul mi l-a risipit, si altul n-am mai format la loc. Am carmuit cum am crezut mai bine, dar m-am lovit de stanci, desi m-am facut ca nu le vad, crezand ca sunt doar o himera a imaginatiei mele. Inevitabilul s-a produs! Vasul meu s-a crapat.
Carma mi-a fost ratiunea, dar cand m-am imbarcat mi-am dorit sa simt puntea doar atunci cand nu voi mai putea respira sub apa. Mi-am dorit sa ma cufund adanc si simtirile sa-mi fie exacerbate. Sa devin una cu oceanul, lumea mea e lumea lui, intuindu-i dorintele, nazuintele. Sa-mi comunic simtirile intr-o mie de feluri fara sa fie nevoie de cuvinte. Dar greseala mea a fost ca i-am atribuit simtaminte de care nu e capabil, riscand sa raman cu mina goala si sufletul ciobit. Ironia sortii, speram in continuare pina cand am fost fortata sa recunosc brutal esecul.
Ceea ce este minunat insa, este ca de la o dragoste la alta capacitatea de a iubi ramane nestirbita. Raman cu ceea ce e frumos, cu valurile care m-au purtat pe nori, cu bucuriile si sutele de zambete starnite din orice.
Am idealizat nutrind sperante desarte, cautand in orice gest semnificatii care nu exista.
Uneori ma gandesc ca nu cred in jumatati, nu cred in printi, nu cred in sufletul pereche. Voi rataci mereu...ce-mi doresc e pt alta lume, pt alte dimensiuni, si asta ma biciuieste, ma sfasie. Sa nu-ti poti trai simtirile la maximum, e ca si cum ai incerca sa respiri sub apa. Asta am incercat sa fac, si iata valul m-a adus acum din nou in port... un naufragiat...
In fiecare zi pictez... tabloul meu de acum e unul tihnit, ca o mare dupa o furtuna de lacrimi.

Cuvintele care zidesc

De data aceasta mi-am propus sa postez un proiect. Unul arhitectural, o cladire ridicata din mii si mii de unitati, de cuvinte care imi zidesc trairile de acum.
Un te iubesc, mi-e dor de tine, bravo, ai gresit, esti un prost!, cuvintele sunt arme, cuvintele dor, ucid, lasa cicatrici, ne invaluie si ne trec prin agonie si extaz, cuvintele sunt radacinile din care se inalta ramurile noastre. Ventuze care lasa semne adanci, dar care trec in liniste...caci timpul e un stergator fin cu garantie nelimitata.
Habar nu avem cata putere au si ne jucam deseori primejdios. Pierdem razboaiele date pe santierele din noi si nu stim (?) cum sa construim ceva mai trainic.

Si parca mereu ne invartim, formam cercuri din cuvinte. Lumile noastre sunt atat de mici incat cercurile se suprapun unele peste altele cautand mereu perfectiunea. De atatea incercari ajungem sa ne folosim unii de altii prin rotatie. E un circuit fabulos! Ne straduim sa ne modelam dupa forma celuilalt, iar daca dam gres extragem ce prindem de pe alocuri si ne asezam cu un dram de vointa in plus peste alte siluete. Si daca nu avem ce extrage, ne rotim in betia de culori, creeam curcubee, valuri din mii si mii de franturi mentinute de vise fosforescente ca intr-un delir nesfarsit. Stari ce ne introduc intr-un surogat al vietii, sporind amagitor alchimia dintre suflet si spirit.

Iar tu, cand crezi ca ai gasit cercul aproape ideal, vei lupta incercand sa te largesti sau sa te micsorezi incat sa te potrivesti perfect, insa vei exploda si mii de bucati din tine vor zbura. In fiecare loc va ramane cate una, insa tu nu vei mai fi intregit nicicand. Vei fi un hexagon, un paralelipiped zidit de cuvinte, prins in schele, fortat sa vezi cerul prin hubloul inchisorii geometrice.
Si chiar daca povestile nu se potrivesc, zecile de mii de bucati din ceilalti risipite in jur, au glas si rad si isi spun povestea pe care au trait-o, incercand mereu si mereu sa o plieze pe simtirile tale.
In fiecare zi ne lafaim in patul in care stim ca daca nu incapem, ghilotina ne va cioparti!

Suntem niste instalatii provizorii, facute repede, locuinte sufocante, austere pe care le mobilam dragut. Daca se prabuseste o punte care ne mentinea echilibrul, se pravalesc toate. La primul seism suntem praf! Tandari adunate constiincios de altii, crestem in cartiere rezidentiale, ne inaltam din materiale subrede si ne luam seva din mintile lacome ale celor care ne proiecteaza. Si o luam de la capat pe alte santiere, din cenusa se inalta alte zidiri.... Suntem forme fara fond... tanjind dupa reabilitare.

Oriunde, suntem inconjurati de cuvinte care ne pietrifica, suntem incorsetati in fraze ghimpate. Cuvintele sunt pietre si in fiecare zi muncim inconstient la zidirea celor de langa noi si implicit a noastra. Zi de zi atasam cate o pietricica cu ganduri pline de lipici permanent.
Zidim in noi un gol atat de mare, incat misiunea noastra devine lupta pentru a-l umple. O incaierare cu propriile nevoi, dorinte, credinte...
Singura mea arma e formata din cuvinte, iar acum...am indreptat-o cu tinta spre propriu-mi edificiu.

Mima

Îmi făceam de curând procese de conştiinţă pentru că bârfesc, pentru că mai arunc o vorba la nervi despre x sau y, pentru că vorbesc “pe la spate” diverse persoane cărora le zâmbesc în faţă. Pînă la urmă toţi vrem să ieşim mai puţin şifonaţi din orice situaţie şi atunci aruncăm ponoasele în cârca altuia.
Mă tem însă că nici nu pot visa la obţinerea centurii negre în ceea ce priveşte acest “sport”, şi nici măcar nu mă pot înscrie la campionat pentru că nu am cu ce completa fişa de înscriere. Experienţa şi crezul că lumea de fapt e bună mă fac să-mi dau iute două palme, îndeajuns cât să mă dezmeticesc pentru câteva clipe.
Autolimitarea, un cip cu senzori, sau un cârlig cu magnet care să tragă nasu’ în jos, nu! Nu sunt soluţiile bune. Sursele din care provine bârfa sunt de fapt nişte handicapuri bine mascate. Orizonturi îngustate prin strângerea ideilor cu menghina. Doamnelor şi domnilor, suntem ciunţi! Nu numai că nu ştim să ne vedem de lungul nasului, dar mai mult avem nevoie să fabulăm în conversaţii ca să ne simţim aliveee. Trist e că cei mai mulţi acţionează dintr-o pasiune ridicată la rang de obsesie şi automat devine o însuşire a unui job permanent care aduce satisfacţii a căror strălucire, însă, păleşte în lumina soarelui.
Într-un climat de paranoia, invidia naşte monştri. Să trăieşti în armonie cu ceilalţi e mare lucru, să trăieşti în armonie cu tine e de nepreţuit. Încătuşaţi de rigori absurde, ghidaţi după aparenţe, suntem nişte măscărici. Mima, un joc nebun şi nesănătos pentru minte şi mai ales suflet. Asta jucăm de prea mult timp, iar pe măsură ce riscurile cresc şi frica se intensifică avem curajul să băgăm mîna în foc pentru o gogonată gândită laborios. Important e să cădem în picioare în ochii altora.
Doar că un mim dă zâmbete la comandă şi se mulţumeşte cu mărunţişul din buzunar. Poate trece de la o stare la alta cu repeziciune, după care puf! dispare, vine alt spectator cu urechea plecacioasă şi mimul se pretează la alte gogomănii. De multe ori mă gândesc însă ca mimul...moare anonim!

Despre "a iubi"

Scriu despre un verb. Aham, pe cât de naiv ţi-ar suna în minte, pe atât de naivă va fi poate şi viziunea mea. Datorită vârstei pot să mă îndrăgostesc, să visez şi să văd lucrurile mai roz bombon, dar cu ajutorul imaginaţiei şi a simţurilor exacerbate de acum, norii din puf s-ar lichefia. Nu e grav, însă asta m-ar împiedica şi mai mult să ajung la cunoaşterea formei pe care o ia dorinţa.

Mama la 20 de ani a făcut-o pe sor’mea, mama Ioanei tot la 20 a făcut-o pe ea, mama ta probabil se încadrează. Eu la 20 invăţam să scot capu’ în lume. Sunt fascinată de siguranţa oamenilor în ceea ce priveşte manifestarea propriilor dorinţe faţă de, sau în legătură cu celălalt. Vise comune, planuri, făurirea unui viitor din mii şi mii de dorinţe, de gânduri, plăceri, de împliniri şi mai ales dezamăgiri.

E spectaculos cum se cuplează oamenii câte doi, câte doi, şi învaţă să trăiască împreună. Câtă voinţă, răbdare şi clemenţă pentru a fi în stare să ţi-l doreşti aşa cum e şi după ce ai convingerea că ai ales bine. N-aş vrea să intru în atât de multele detalii, ceva s-ar pierde. Să devii dependent de celălalt mi se pare incredibil de greu. Ar fi poate uşor dacă celălalt ar fi precum o ţigară. Doza de nicotină, plăcerea dată pe moment, gustul lăsat, mirosul fin... şi parcă ai mai vrea o dată, şi încă o dată, până devii sclavul unui viciu care cu timpul te stinge. Şi poate că devine o obişnuinţă atât de comodă încât e aproape imposibil să te lupţi cu sevrajul. „Consumismul” se produce însă prea repede, senzaţia devine inertă, iar nevoia stranie de a gusta mereu cu nesaţ se va pierde filiform. Aşa trec iubirile fumate.

Şi iată efectele nocive ale unui verb în aparenţă inocent şi firav.

N.B. Anul trecut, în ianuarie, am postat pe blogul lui Iulian acest text... Dacă ar trebui să scriu din nou despre "a iubi" aş înşira aceleaşi cuvinte. Poate, pe ici colo, aş mai lipi câte ceva şi atât. Îl adaug şi aici, într-o zi în care suntem supuşi însiropării excesive.

Aproape linişte...

Nu cred în începuturi. Nu cred că atunci când te opreşti şi îţi spui o iau de la capăt şi voi merge pe alt drum se va împlini fix cum vrei. Noua încercare ori e prea forţată ori trebuie să ai multă răbdare. Aşa că, pentru anul viitor nu mi-am propus nimic. Îmi doresc să cred că toate o să vină de la sine, deşi nu va fi decât pe jumătate adevărat. Pentru anul care se încheie, însă, am strâns fără voia mea o serie de constatări.
Că trăim într-o societate în care instinctele conduc, asta ştim. Ţi-e foame mănânci, ţi-e sete bei, vrei sex, faci sex, vrei mai mult sex, faci şi mai mult sex. Ştim când să ne oprim? Se presupune că putem face aproape orice, putem vorbi despre orice, cu speranţa ca nu vom fi judecaţi. Cu toate astea, dacă permitem mereu şi înghiţim chestii care ne dor, unde vom ajunge? În urma degustărilor, cred că putem să înţelegem ce ni se întâmplă şi să le întoarcem pe toate în favoarea noastră. Nu e însă pentru toţi valabil...
Dar asta nu e nimic, nu am trăit NIMIC! îmi vine mie să strig. Până nu dă viaţa cu tine de pământ, târându-te prin experienţe de tot felul cum să afli câtă putere zace în tine? citisem eu undeva.
Am mai descoperit anul acesta în mine multe sertăraşe. Recunosc, mă străduiesc să le ţin închise, deşi mulţi şi-ar băga nasu’. În sertăraşe depozităm tot ce simţim, tot ce facem, indiferent că e porcos, dureros, murdar, frumos, lin, cald. Sunt sertăraşele cu secrete, fie dintre cele mai banale. Ele trebuie să rămână închise pentru ceilalţi, iarăşi indiferent cât de multă încredere ai în cineva. Încrederea nu înseamnă nimic, cuvintele nu mai au importanţă. Şi asta pentru că atunci când hotărâm să punem un punct fără virgulă apare brusc curajul celuilalt de a arunca în văzul tuturor toate secretele tale.
O altă constatare dureroasă este legată de noi. Dacă o relaţie se termină urât, atunci evident pentru ea toţi bărbaţii sunt nişte porci, iar pentru el femeile evident sunt curve, nişte parşive cu cinşpe feţe. Însă nici unii, nici alţii nu sunt mai prejos. Deseori suntem nişte egoişti, chiar dacă suntem doi. MIE să-mi fie bine şi apoi NOUĂ. Cei care nu împart acest crez îşi iau ţeapă. Nu există noi, există ceva ce ne leagă material de cele mai multe ori. Şi mai cred că ne e atât de teamă să fim singuri încât vom căuta mereu să ne amăgim în comoditate, laşitate şi un strop de candoare.
Mai mult, cei care spun mereu că oferă enorm şi că fac tot ce se poate, de fapt nu fac nimic. Atunci când iubeşti într-adevăr nu te plângi niciodată, şi îţi spui în sinea ta că nu e îndeajuns cât ai dat, întotdeauna se poate şi mai mult. Sacrificiul de acest tip nu mai există decît în poveştile demult apuse!
Nu cred în începuturi pentru că sunt frumoase, deosebite, euforice, au flamă, dar nu au durată...cu toate astea o iau mereu de la început.
Şi scriind asta, tocmai s-au deschis nişte sertăraşe...